Sunt aici, acum. Nu mai vreau să văd nimic din ce se găseşte în spatele meu. Nu vreau să mă mai uit înapoi. Nu mai am la ce să mă uit înapoi, pe drumul de umbre întunecoase, unde mă simt străină.
De fapt, tot ce mai contează de acum este ce se află înaintea mea. Nu pot vedea mult, deşi, cu cât distanţa e mai mare, şi claritatea. Nu pot vedea mult, dar de aceea mi-a fost dăruită credinţa: să înaintez prin ea. Chiar când culorile pălesc, chiar când nu simt nimic şi totul e rece, alb, negru.
Acum e linişte, prea dureroasă uneori. E inima-mi de piatră, seacă. Şi sunt doar eu. Neagăţată de nicio amintire, cu încrederea doar în Dumnezeu. Da, din El văd lumina izbucnind la capătul drumului; chiar dacă nu văd tot drumul, dar ştiu unde vreau să ajung. Tot ce-ntâlnesc obstacol în cale, îl depăşesc, îl biruiesc, pentru că explozia de divinitate, de Lumină, de ceresc care mă aşteaptă pentru o veşnicie merită tot efortul, toată răbdarea şi tot anostul zilelor de azi.
E drumul meu şi nu-l pot împărţi cu nimeni. E drumul meu şi trebuie parcurs. Şi dacă azi e nor ameninţător, e tremur, non-culoare….un mâine va fi prima zi de altfel(şi « altfel » e schimbare!): simţire, pace, lumină şi, implicit, culoare! E mâine-le promis de El, e ziua-n care mă aşteaptă. E surpriza care-mi este pregătită dincolo de urcuşul ce îl văd. O fi de bine, o fi de greu din nou, Îi mulţumesc pentru fiecare pată de culoare pe care mi-o aruncă prin zăbrelele prezentului şi pentru fiecare bucată de linie discontinuă prin care îmi adevereşte: Eşti pe drumul bun!
..... de Eliza Stefu
